Produse Calivita
Produse Calivita
|
|
Liquid Chlorophyll (473 ml)
 135.66 LEI
Indicat in detoxifierea interna si eliminarea substantelor reziduale nocive din organism.
STRUCTURA CHIMICA A PIGMENTULUI CLOROFILA
Clorofila este componenta prostetica a unei clase de cromoproteine vegetale (fitocromoproteine), reprezentând pigmentul verde al plantelor. Din punctul de vedere al biochimiei, clorofila este un macrociclu aromatic care are la baza patru nuclee pirolice (notate A, B, C, D) legate prin patru legaturi metin. La acest macrociclu se leaga un inel aromatic, notat prin E, rezultând macrociclul numit forbina.
În natura exista doua cromoproteine importante ce au nuclee pirolice în structura lor de baza. Acestea sunt forbina și porfirina. Forbina este prezenta în regnul vegetal, fiind un macrociclu cu cinci nuclee aromatice și un ion de magneziu în centru (Mg2+). Porfirina este prezenta în regnul animal, fiind un macrociclu cu patru nuclee aromatice la care se atașeaza un ion feros în centru (Fe2+), formându-se hemoglobina. Forbina intra în structura clorofilei, în timp ce porfirina se regasește în structura chimica a hemoglobinei din sânge. Forbina prezinta diverse catene laterale, incluzând în general și o catena lunga de fitol. La aceasta grupare prostetica se leaga o catena proteica specifica.
În 1915, Dr. Richard Willstätter a primit premiul Nobel pentru descoperirea structurii chimice a clorofilei, o rețea de atomi de carbon, hidrogen, azot și oxigen înconjurând un singur atom de magneziu. Cincisprezece ani mai târziu, în 1930, Dr. Hans Fisher a primit premiul Nobel pentru descoperirea structurii chimice a hemoglobinei, fiind surprins sa descopere ca aceasta avea o structura asemanatoare cu a clorofilei. Hemoglobina (alcatuita din hem și globina) este pigmentul care da culoarea roșie hematiilor (eritrocitelor) din sânge. Clorofila este pigmentul verde care da culoarea plantelor. Când Dr. Fisher a separat hemul de molecula proteinei de care era atașat, a fost observata principala diferența dintre hemoglobina și clorofila. Astfel, în cazul hemului, ionul central este Fe2+, care se leaga de porfirina, iar în cazul clorofilei, ionul central este Mg2+, care se leaga de forbina. În molecula de clorofila, Mg2+ este ionul metalic coordinant. În plante, unde acest ion se regasește în cantitați importante, s-a constatat ca aproximativ 6% din Mg2+ total se afla legat de clorofila. Plierea tilacoizilor (compartimentul intramembranar al cloroplastelor) se realizeaza în prezența Mg2+ și prezinta importanța pentru eficiența fotosintezei, permițând efectuarea tranziției de la o faza la alta. Ionul de Mg2+ este, probabil, transferat în cea mai mare parte în cloroplaste pe parcursul dezvoltarii (induse de radiațiile luminii) de la proplastide la cloroplaste sau de la etioplaste (plastide în stadii tranzitorii) la cloroplaste. În acest timp, sinteza clorofilei și biogeneza membranelor pliate de tilacoizi necesita, neaparat, cationi divalenți. Posibilitatea ionului de Mg2+ de a intra și ieși liber din cloroplaste, dupa faza inițiala de dezvoltare, este subiectul mai multor rezultate contradictorii. Deshaies et al. (1984) au descoperit ca Mg2+ poate intra și ieși din cloroplastele izolate din plante de mazare tinere, dar Gupta și Berkowitz (1989) nu au reușit sa reproduca aceste rezultate folosind cloroplaste extrase din frunze de spanac adulte. Deshaies et al. (1984) au menționat în lucrarea lor ca în cazul cloroplastelor extrase din mazare adulta, acestea prezentau modificari în conținutul de Mg2+ mai puțin însemnate decât cele utilizate de ei pentru a ajunge la concluziile date. Probabil ca proporția relativa de cloroplaste imature prezente în preparate poate explica aceste observații.
Statusul metabolic al cloroplastelor difera, considerabil, între zi și noapte. În timpul zilei, cloroplastele rețin în mod activ energia luminii, convertind-o în energie chimica. Activarea cailor metabolice implicate are la baza schimbarile compoziției chimice ale stromei, suferite în prezența luminii. Ionii de H+ sunt pompați afara din stroma cloroplastelor (în citoplasma), ducând la apariția unui pH acid. Ionii de Mg2+ (împreuna cu K+) sunt eliberați din stroma, într-un proces de electroneutralizare care sa echilibreze pierderea de H+. În final, gruparile tiol din enzime sunt reduse printr-o schimbare a potențialului redox a componentelor stromei. Exemple de enzime activate ca raspuns la aceste schimbari sunt fructozo-1,6-difosfataza, sedoheptulozo-difosfataza și ribulozo-1,5-difosfat carboxilaza. Daca aceste enzime au fost activate, la lasarea întunericului, va avea loc o reciclare de substraturi și produși de reacție specifici metabolismului glucidic.
Pe parcursul zilei, în stroma cloroplastului pot fi identificate enzime care interacționeaza cu ionii de Mg2+. Exista o grupa de enzime specifice glicolizei care interacționeaza adesea cu doi atomi de Mg2+. Primul atom este modulatorul alosteric al activitații enzimatice, iar al doilea formeaza o parte din situsul catalitic și este direct implicat în reacția enzimatica. De asemenea, exista o alta grupa de enzime care include enzime în care Mg2+ este complexat cu un nucleozid difosfat sau nucleozid trifosfat (e.g. ADP și ATP). Modificarile chimice implica transferul gruparii fosforil. Ionul Mg2+ poate avea rol în menținerea structurala a acestor enzime (e.g. enolaza).
Inițial s-a presupus ca pigmentul clorofila este format dintr-un singur compus dar, în 1864, Stokes a demonstrat prin intermediul spectroscopiei ca este un amestec de doi compuși, clorofila a liposolubila și clorofila b.
Azi, se cunoaște faptul ca exista câteva tipuri de clorofila, cea mai importanta fiind clorofila a. Datele din literatura arata ca aceasta este asociata cu proteine specifice denumite CP I, CP 47 și CP 43. Aceasta este molecula care face posibila fotosinteza, prin cedarea electronilor sai moleculelor care au rol în producerea glucidelor. Toate plantele, algele și cianobacteriile în care are loc fotosinteza, conțin clorofila a. Deci, clorofila a este comuna tuturor eucariotelor fotosintetizante și datorita rolului acesteia în reacțiile anabolice, este esențiala pentru producerea fotosintezei. Un al doilea tip de clorofila este clorofila b, care apare numai în algele verzi și în anumite plante. Cele doua tipuri de clorofila difera foarte puțin prin compoziția catenei laterale (la clorofila a este - CH3, la clorofila b este CHO). Ambele sunt fotoreceptori foarte eficienți datorita faptului ca acestea conțin legaturi duble și simple ce alterneaza (așa numitele legaturi duble conjugate), iar orbitalii se pot delocaliza stabilizând structura. Aceste doua tipuri de clorofile se completeaza una pe alta în absorbția luminii. Plantele pot obține tot necesarul de energie pe domeniile albastru și roșu ale spectrului vizibil. Oricum, exista înca o mare parte a regiunii spectrale, între 500-600 nm, în care foarte puțina lumina e absorbita. Lumina aferenta acestor benzi spectrale se afla în regiunea corespunzatoare culorii verzi și, dat fiind ca aceasta e reflectata, plantele au culoarea verde. Clorofila absoarbe lumina atât de puternic, încât mascheaza alte culori mai puțin intense. Câteva dintre aceste culori mai discrete (provenite de la moleculele unor substanțe precum carotenul și quercitina) se pot evidenția toamna, atunci când clorofila din frunze dispare, culoarea verde fiind înlocuita de culorile portocalii și portocaliu-roșiatic date de carotenoide.
O a treia forma de clorofila este (nu surprinzator) denumita clorofila c și poate fi gasita atât în aparatul fotosintetizant al unor plante din familia Cromista, cât și în dinoflagelate. Un proces de importanța biologica majora în care clorofila este implicata este fotosinteza, procesul biologic prin care plantele, algele, protozoarele și unele bacterii convertesc energia luminii solare în energie chimica. Energia chimica este utilizata pentru reacțiile de biosinteza, precum acelea de formare a glucidelor sau acelea de fixare a azotului în aminoacizii care constituie materia prima în sinteza proteinelor. În fine, putem spune ca aproape toate organismele vii depind de energia produsa prin fotosinteza, aceasta fiind esențiala în nutriția lor, ceea ce face din aceasta energie una capitala pentru viața de pe Pamânt. Evident, se face referire la specificul de organisme autotrofe - cazul animalelor și omului. Fotosinteza este, de asemenea, responsabila și pentru biogeneza oxigenului care alcatuiește o mare parte din atmosfera Pamântului.
O contribuție importanta la înțelegerea mecanismului fotosintezei și-au adus iluștrii oameni de știința, între aceștia menționându-se: chimistul englez Joseph Priestley; chimistul francez Antoine Laurent Lavoisier; medicul olandez Jan Ingenhousz; chimistul și teologul elvețian Jean Senebier; chimistul elvețian Theodore de Saussure; chirurgul german Julius Robert Mayer care a realizat ca plantele convertesc energia solara în energie chimica.
COMPLECȘI MOLECULARI AI CLOROFILEI
Clorofila și derivații acesteia denumiți clorofiline (reprezentând saruri de sodiu și/sau de cupru ale clorofilei) au capacitatea de a forma complecși moleculari stabili cu anumite substanțe chimice nocive, unele cu ațiune cancerigena, e.g. hidrocarburile policiclice aromatice gasite în fumul de țigara, unele amine heterociclice gasite în carnea prajita și aflatoxina B1 (AFB1). Legatura dintre clorofila sau clorofiline și aceste substanțe cu potențial cancerigen poate interfera cu capacitatea de absorbție a acestora din tractul gastrointestinal, reducând astfel cantitatea care ajunge la țesuturile susceptibile.
Clorofilinele sunt unele dintre substanțele cu cel mai pronunțat caracter antioxidant care au fost vreodata studiate. S-a demonstrat ca, clorofilinele pot neutraliza in vitro acțiunea oxidanților. Date rezultate din studiile efectuate pe animale sugereaza faptul ca suplimentarea dietei cu clorofila poate scadea stresul oxidativ indus de substanțe chimice carcinogene și de radiații.
CLOROFILA, CLOROFILINELE șI PREVENIREA CANCERULUI
Studiile experimentale au pus în evidența și activitatea anticancerigena a clorofilei și clorofilinelor. Este cunoscut faptul ca oncogeneza (carcinogeneza), în majoritatea cazurilor, este precedata de biotransformarea unor xenobiotice chimice (numite și procarcinogeni), rezultând compuși carcinogeni activi. Astfel de compuși sunt capabili sa atace macromolecula de DNA (acidul deoxiribonucleic) sau alte molecule specifice cu rol de precursori în carcinogeneza, prezenți în țesuturile susceptibile. Dat fiind faptul ca enzimele din familia citocromului P450 sunt necesare pentru activarea unor procarcinogeni, inhibarea acestor enzime poate scadea riscul apariției unor tipuri de cancer induse chimic. Studii efectuate in vitro au indicat ca activitatea enzimelor din familia citocromului P450 poate fi scazuta de catre clorofiline. Astfel, enzime specifice biotransformarii xenobioticelor favorizeaza eliminarea din organism a substanțelor cu potențial toxic și cancerigen. Date rezultate din experimente efectuate pe animale indica faptul ca clorofilinele pot crește activitatea enzimei quinon-reductaza, enzima cu acțiune specifica în biotransformare.
O alta explicație posibila pentru mecanismul anticancerigen al unor derivați ai clorofilei este data de faptul ca aceștia acționeaza ca și molecule interceptoare, blocând absorbția aflatoxinelor și a altor substanțe cancerigene prezente uneori în alimente. Când clorofilinele sunt administrate, experimental, împreuna cu un cancerigen, acestea acționeaza ca și molecule interceptoare, formând complexe reversibile cu substanța cancerigena. Cercetarile confirma ca derivații clorofilei pot avea efect de 'interceptor' în raport cu diverși cancerigeni testați. Studiile evidențiaza, de asemenea, formarea unui complex prin legarea non-covalenta a cancerigenului de clorofiline, ceea ce poate explica mecanismul efectelor 'interceptoare' al acestora. Cu cât formarea complexului este mai puternica, cu atât mai scazuta este cantitatea de clorofiline necesara pentru a intercepta cancerigenul. Formarea complexului este posibila datorita suprafeței plane a compusului care se leaga de clorofiline și a interacțiilor hidrofobe de pe suprafața clorofilinelor și a compusului. O alta cale de a privi acțiunea interceptoare a clorofilinelor este prin așa numita 'captare moleculara'. Captarea reduce disponibilitatea carcinogenilor în organism și astfel organismul este mai puțin expus la acțiunea acestora. În cadrul unui studiu efectuat pe Salmo gairdneri, pastravul curcubeu, clorofilinele par a funcționa doar daca acestea sunt prezente în dieta în același timp cu carcinogenul (Arbogast et al., 1995).
Aflatoxina B1 (AFB1) este un cancerigen hepatic produs de anumite specii de ciuperci prezente în cereale și legume mucegaite, precum porumbul, arahidele și soia. În zonele calde, cu umiditate crescuta care nu poseda silozuri adecvate pentru depozitarea cerealelor, cantitați mari de AFB1 ajung în alimentație, fapt asociat cu un risc crescut de cancer hepatocelular. În ficat, AFB1 este metabolizat într-o forma capabila de a se lega de DNA, cauzând mutații. În experimentele pe animale cu cancer hepatic indus prin AFB1, administrarea de clorofila, în același timp cu expunerea la o dieta cu AFB1, reduce semnificativ efectele asupra DNA-ului produse de AFB1 în ficatul pastravilor curcubeu și a șobolanilor și, în funcție de doza, poate inhiba dezvoltarea cancerului hepatic la pastrav.
CLOROFILINELE șI DETOXIFIEREA
Clorofilinele joaca, de asemenea, un rol important și în detoxifierea interna a organismului, având astfel importanța în menținerea funcțiilor vitale și a sanatații. Detoxifierea interna reprezinta totalitatea proceselor care neutralizeaza, transforma și elimina substanțele nocive (daunatoare) din organism, prin unul sau mai multe din urmatoarele cai:
- respiratorie - pulmoni, bronhii, trahee, laringe, faringe, sinusuri și nas;
- gastrointestinala - ficat, vezica biliara, colon și întregul tract gastrointestinal;
- urinara - rinichi, uretere, vezica urinara și uretra;
- tegumentara și glandulara - glande sudoripare și sebacee, glande lacrimale;
- limfatica - canalele limfatice și nodulii limfatici.
Ficatul. Sub raport funcțional, ficatul este unul dintre cele mai importante organe cu rol în detoxifierea organismului. Glutationul, cel mai abundent compus sulfhidric din organism, are funcția de a chelata și detoxifia organismul. Astfel, metalele grele, cum ar fi mercurul și plumbul, se pot combina sau se pot complexa cu glutationul. Odata complexul format, bila devine calea principala utilizata de organism pentru excreția acestuia, reducându-se astfel cantitatea de glutation disponibila. Principala sursa de sulf pentru cisteina din glutation este metionina. Cisteina nu poate fi asimilata ușor de hepatocite (celule heaptice), în timp ce metionina este asimilata mult mai ușor, fiind apoi metabolizata la S-adenozil-metionina, homocisteina, cistation și cisteina. Celulele canceroase utilizeaza metionina pentru a se dezvolta și a prolifera. Dependența cancerului și a tumorilor de metionina pentru dezvoltare este o condiție artificiala datorata unor tulburari pe caile metabolice de trans-sulfurare și trans-metilare. Așadar, daca disponibilitatea metioninei este redusa, va fi afectata nu doar capacitatea ficatului de a produce detoxifiere, dar va scadea și cantitatea disponibila de glutation pentru a complexa anumite substanțe straine (xenobiotice chimice). Studiile au demonstrat ca o deficiența de metionina poate, ea însași, provoca apariția cancerului hepatic, fara a mai fi prezenta vreo substanța cancerigena și, de asemenea, au aratat faptul ca deficitul în metionina permite metalelor grele sa produca efecte toxice.
Colonul. Este un segment al tractului digestiv, important în eliminarea xenobioticelor reziduale sau chiar a unor metaboliți reziduali aflați în exces (e.g.: lipide, lipoproteine etc.). țesuturile organismului nu pot elimina reziduurile atât timp cât colonul nu funcționeaza normal. Diversele aparate și sisteme ale organismului sunt dependente unele de altele. Când colonul funcționeaza normal, organismul are asigurata eliminarea reziduurile cu potențial toxic din toate țesuturile prezente în diverse aparate și sisteme. Reziduurile din colon, în cazul unor tulburari funcționale, pot conduce la disfuncțiuni ale unor organe. Acest fapt este posibil prin tranzitul diverselor substanțe nocive din colon. Colonul afectat creeaza diverticulite care se prezinta ca mici hernieri (numite în limbaj colocvial 'buzunare' ale peretelui colonului cu conținut de materii fecale. Daca acestea stagneaza prea mult, pot ajunge în organism, cauzând ceea ce se numește autointoxicare. Aceste diverticule, de obicei, nu pot fi detectate în interiorul colonului prin colonoscopie. Adesea, acestea pot fi localizate la exteriorul colonului, unde nu pot fi vizualizate. În aceste diverticule ('buzunare') viscerale specifice colonului se poate acumula puroi, sânge și materii fecale cu conținut de substanțe nocive care pot tranzita în circulația sanguina. În acest mod, se realizeaza o intoxicare a organismului. Când organismul este intoxicat, în celule nu mai pot accede nutrienții din sânge, deoarece lichidul interstițial conține reziduuri aduse de limfa. Substanțele nocive sunt eliminate, în parte, prin rinichi, prin piele (glande sebacee, glande sudoripare) și chiar prin glandele lacrimale.
Rinichiul. Principalul rol al rinichilor rezida în menținerea constanta a volumului și compoziției fluidelor biologice și, în general, a homeostaziei biochimice și homeostaziei termice. Aceasta, în condițiile în care factorii de mediu (alimentația, temperatura, presiunea atmosferica ș.a.) variaza continuu. Prin rinichi se realizeaza îndepartarea din organism a unor produși metabolici reziduali formați la nivelul celulelor și xenobiotice chimice sau derivați reziduali ai acestora. Rinichiul deține mai puțin controlul cuantumului apei intracelulare din moment ce, daca acesta funcționeaza în mod adecvat, fiecare celula este în mare parte autonoma, reținând ceea ce are nevoie și eliminând ce nu are nevoie, în fluidul extracelular. Rinichiul reține metaboliții necesari și, chiar mai mult, permite 'libertatea' de a face mici excese. Aceasta înseamna ca rinichiul ne permite sa luam mai mult decât avem nevoie din elementele vitale - apa și sare, de exemplu - excretând exact ceea ce nu folosim. În final, putem spune ca rinichii conserva atât volumul lichidelor din corpul nostru, cât și compoziția acestora. Chiar daca exista variații în alimentație, consum de lichide sau activitate fizica, valorile specifice homeostaziei biochimice se mențin. Rinichiul funcționeaza cu o precizie de maxim 1% și niciodata sub 5%, în circumstanțe extrem de variate. Daca rinichii 'cedeaza' în situații limita, decesul are loc dupa câteva zile, datorându-se în mare parte acumularii de produși metabolici și reziduali toxici, care pot provoca stop cardiac. Remarcabil este și faptul ca rinichiul se poate adapta la tulburari morfofiziologice lente prin disfuncție, astfel încât este posibila supraviețuirea chiar și cu 5% din funcționalitatea totala a acestuia. Rinichiul are o rezistența mai mare la boli decât (de exemplu) inima sau plamânii.
Sistemul limfatic. Când substanțele reziduale din celule sunt eliminate, acestea sunt transportate mai departe de catre lichidele circulante ale organismului: sângele și limfa. Limfa are aceeași compoziție cu cea a sângelui, însa nu conține eritrocite. Fiecare celula din organism este scaldata de lichidul interstițial, care conține substanțe provenite din circulația sanguina, alaturi de substanțe eliminate de celule. Aproximativ 90% din apa și moleculele mici care intra în lichidul interstițial din circulația sanguina sunt reabsorbite de vasele sanguine locale. Celelalte 10%, din apa și moleculele mici ramase alaturi de proteine, alte substanțe cu molecule mari și particule din lichidul interstițial sunt colectate într-o rețea de vase capilare.
Vasele limfatice conflueaza în ducte mai mari care, în cele din urma, se varsa înapoi în circulația sanguina. Vasele limfatice conțin valve mono-direcționate care au în structura țesut muscular ce pompeaza limfa prin aceste valve. În toate canalele limfatice exista valve. În vasele limfatice mari, valvele sunt prezente la fiecare câțiva milimetri, iar în vasele limfatice mici, valvele sunt chiar mai apropiate. Imaginile în mișcare ale vaselor limfatice expuse arata ca, atunci când acestea sunt umplute cu lichide, musculatura neteda din pereții vaselor se contracta automat.
Mai mult chiar, fiecare segment al vaselor limfatice dintre doua valve succesive funcționeaza ca o pompa automata separata. Astfel, umplerea unui segment cauzeaza contracția, iar fluidul este pompat prin valva catre urmatorul segment limfatic. Aceasta provoaca umplerea segmentului urmator care, la rândul sau, câteva secunde mai târziu, se contracta. Procesul continua pe tot parcursul sistemului limfatic pâna când lichidul este, în cele din urma, golit înapoi în sistemul sanguin, din ductul toracic în vena cava, chiar sub clavicula. Când proviziile proaspete iau locul produșilor reziduali ai celulelor - toxine, bacterii, virusuri, otravuri etc. - celulele devin mai sanatoase și la fel și noi. Îndepartarea proteinelor din spațiile interstițiale este o funcție absolut esențiala, fara de care am muri în 24 de ore. Colonul este principalul organ prin care materiile mucoide din limfa sunt eliminate.
Când sistemul limfatic devine suprasaturat cu materii mucoide, se creeaza o presiune ce se resimte în întregul organism. Începe ca și o tensiune în mușchi, ce devine o durere musculara o data cu creșterea presiunii. Una dintre funcțiile febrei este aceea de a subția mucusul limfatic, îmbunatațind abilitatea acestuia de a curge și de a trece prin pereții colonului. Toate influențele cu rol în purificarea limfei reduc febra, prin scaderea necesitații de a utiliza acest mecanism pentru subțierea mucusului limfatic. Daca colonul nu poate efectua rata necesara de purificare a limfei, atunci organismul utilizeaza ficatul pentru a face acest lucru. Toxinele preluate de ficat sunt excretate ca și parte componenta a bilei. Când fluxul bilei devine excesiv, aceasta se aduna în stomac, având ca rezultat apariția senzației de greața. Majoritatea plantelor selectate în scop nutrițional au rol în epurarea substanțelor toxice din limfa, motiv pentru care animalele manânca iarba atunci când se simt rau. Se poate deci vedea cu ce probleme se poate confrunta organismul atunci când colonul nu funcționeaza normal. În acest caz, substanțele reziduale sunt reținute în sistemul limfatic. Pe masura ce acest proces continua, reziduurile se acumuleaza în țesuturile organismului, ducând la apariția bolilor. Acest proces poate afecta orice parte a organismului, deoarece sistemul limfatic servește toate celulele corpului.
Deoarece sistemul limfatic preia toxinele de la toate celulele organismului, funcționarea optima a acestuia este importanta pentru sanatatea întregului organism. Limfa este plina de nutrienți pe care îi transporta la celule, de hormoni, de enzime. Leucocitele, limfocitele, monocitele, anticorpii și alte celule sanguine sunt capabile sa se deplaseze pe oriunde exista apa. Exact precum aerul din jurul corpului se afla în mișcare constanta, lichidul limfatic în care 'se scalda' celulele se gasește, de asemenea, în mișcare continua. Celulele sunt capabile sa funcționeze mai bine daca lichidul limfatic este permanent reînnoit și conține concentrații optime de hidrogen, oxigen, glucoza și alți nutrienți.
Din organism, anumite toxine se pot elimina și prin intermediul transpirației, în urma unor activitați fizice intense sau a caldurii. Sinusurile și pielea noastra se pot constitui, de asemenea, în cai de eliminare.
Dar de ce este important sa asiguram buna funcționare a sistemelor de detoxifiere ale organismului?
Deoarece noi toți suntem expuși zilnic la acțiunea unui numar mare de xenobiotice chimice (în limba greaca : xenos = strain; bios = viața), i.e. substanțe straine corpului sau organismelor vii. Xenobioticele sunt substanțe ajunse în organism, care nu sunt produse în mod normal și nici nu ar trebui sa fie prezente, sau substanțe care sunt prezente în concentrații mult mai mari decât cele uzuale. Printre xenobioticele chimice putem menționa: aditivii alimentari, medicamentele, diverșii poluanți chimici prezenți în aer, apa și alimente generați de activitațile industriale și agricole ș.a. - adica substanțe pe care organismul uman nu le produce singur și nici nu ar trebui sa fie prezente ca și parte a unei diete normale.
Pe lânga xenobioticele chimice, organismele umane sunt expuse și la xenobiotice fizice (radiații cosmice sau terestre) și chiar biologice (virusuri, bacterii, paraziți).
Efectele nocive ale xenobioticelor, indiferent de originea lor, depind de doza, frecvența sau starea de agregare a acestora. Xenobioticele pericliteaza sanatatea umana daca nu sunt transformate și eliminate. Un debut rapid al unor simptome acute poate fi produs de multe pesticide și de unele medicamente, dar în general, majoritatea xenobioticelor cauzeaza efecte negative pe termen lung, ducând la apariția cancerului sau a altor boli. O mare parte din simptomele comune generate de xenobiotice includ dureri de cap, oboseala, exces de mucus, dureri, probleme digestive, simptome specifice alergiilor și sensibilitate crescuta fața de agenți din mediu cum ar fi chimicalele, parfumurile și sinteticele.
Organismul se debaraseaza de xenobiotice prin biotransformare. Adesea, în mod incorect, acest proces este numit metabolizarea xenobioticelor. În general, biotransformarea are ca rezultat conversia xenobioticelor liposolubile în metaboliți solubili în apa cu molecula mare, care pot fi excretați în mod eficient.
Nutrienții și xenobioticele chimice absorbite din intestin sunt transportate la ficat printr-un singur vas sanguin (vena porta). Daca accede în organism în cantitați mici o substanța straina, poate fi transformata complet la nivelul ficatului, înainte de a ajunge în circuitul sanguin și la alte organe (efectul primului pasaj). Xenobioticele inhalate sunt distribuite prin intermediul circulației sanguine la ficat. În acest caz, doar o fracțiune din doza este transformata în ficat înainte de a ajunge la alte organe.
Enzimele hepatice sunt responsabile pentru biotransformarea xenobioticelor, mai întâi prin xenobiodegradare (prin reacții de oxido-reducere, de hidroliza) și apoi prin xenobiosinteza, aceasta din urma realizându-se, în special, prin reacții de conjugare a compușilor nocivi prin legare la acid glucuronic (glucurono-conjugare), la glutation (glutation-conjugare), derivați sulfonici (sulfono-conjugare) etc. Compușii formați prin conjugare sunt ulterior excretați prin bila sau prin urina. Un grup important de enzime implicate în biotransformarea xenobioticelor sunt enzimele microsomale hepatice ce aparțin citocromului P450.
Oxidarea are, în general, ca efect activarea compusului strain - acesta devine mai reactiv decât substanța de baza. În majoritatea cazurilor, metaboliții rezultați în urma oxidarii sunt transformați mai departe de alte enzime într-o faza secunda. Aceste enzime conjuga metabolitul cu un substrat endogen, astfel încât sa rezulte o molecula mai mare și mai polara. Acest fapt favorizeaza excreția.
Enzime care metabolizeaza xenobiotice se gasesc și în alte organe, cum ar plamânii și rinichii. În aceste organe, enzimele pot avea roluri importante în biotransformarea anumitor xenobiotice. Metaboliții formați într-un organ pot fi transformați mai departe în alt organ. Bacteriile din intestin pot participa, de asemenea, la biotransformare. Metaboliții xenobioticelor pot fi excretați pe cale renala sau biliara, sau exhalați prin plamâni.
Deci, biotransformarea poate fi privita ca un proces esențial pentru supraviețuire. Protejeaza organismul împotriva efectelor nocive ale diverselor xenobiotice, previne acumularea anumitor substanțe daunatoare în organism.
CLOROFILINELE CA DEODORANT INTERN
Clorofilinele pot fi utilizate și ca deodorant intern. Observarea în anii 1940 și 1950 a faptului ca clorofila are efecte deodorante aplicata pe ranile urât mirositoare, i-a facut pe clinicieni sa administreze clorofila pe cale orala la pacienții cu colostomii și ileostomii pentru a controla mirosul fecalelor. Câteva rapoarte de caz publicate indica faptul ca administrarea orala a clorofilei scade, la o examinare subiectiva, mirosul urinei și fecalelor la pacienții cu incontinența.
CLOROFILINELE ÎN VINDECAREA RANILOR
Cercetarile efectuate în anii 1840 au indicat faptul ca soluțiile de clorofiline încetinesc dezvoltarea anumitor bacterii anaerobe în tuburile de testare și accelereaza vindecarea ranilor produse experimental la animale, ducând la introducerea utilizarii soluțiilor și unguentelor de uz extern cu clorofila în tratamentul ranilor deschise, persistente la oameni. La sfârșitul anilor 1940 și în 1950, o serie de studii efectuate, în mare parte necontrolat, pe pacienți cu rani cu vindecare lenta, precum ulcere vasculare și ulcere ischemice de presiune (de decubit), au raportat ca aplicarea clorofilei de uz extern favorizeaza vindecarea mai eficienta decât alte tratamente comune folosite. La sfârșitul anilor 1950, clorofilinele au fost adaugate în unguentele cu conținut de papaina și uree utilizate în tratarea ranilor, cu scopul de a reduce inflamația locala, de a favoriza vindecarea și de a controla mirosul.
Eficiența clorofilinelor (sarurile de sodiu și/sau de cupru ale clorofilei) în vindecarea ranilor a fost verificata de-a lungul timpului. Se pare ca clorofilinele sunt valoroase în special datorita acțiunii lor antiaglutinante și antiinflamatoare, ele permițând utilizarea continua și îndelungata a ingredientelor proteolitice, papain-ureea, care ar putea altfel cauza inflamații și hemaglutinari la nivelul capilarelor. Rezultatele clinice favorabile par a se datora faptului ca unguentele proteolitice (cu conținut de papaina, uree și clorofilina) elimina în întregime țesuturile necrotice și alte impuritați, menținând apoi circulația și irigarea optima a zonei respective, accelerând epitelizarea.
CLOROFILINA șI SUPLIMENTELE ALIMENTARE
Liquid Chlorophyll este un supliment alimentar cu conținut de clorofilina (saruri de sodiu/cupru ale clorofilei) extrase din lucerna. Reprezinta o sursa concentrata de clorofila a și b.
Lucerna (Medicago sativa) este una dintre cele mai studiate plante și una dintre cele mai bune surse de proteine, clorofila, caroten, vitamine A (retinoli), D (calciferoli), E (tocoferoli), B6 (piridoxina), K (filochinona) și câteva enzime digestive. Datorita radacinilor sale adânci care permit o absorbție buna a mineralelor, lucerna este o sursa bogata de calciu, magneziu, fosfor, fier, potasiu și alte microbioelemente. Lucerna cunoaște o lunga istorie de utilizare în întreaga lume, ca și furaj pentru animale. Culturile din Orientul Mijlociu folosesc de mult timp lucerna ca și nutreț pentru cai, având proprietați recunoscute în creșterea animalelor, fapt care a dus la atribuirea numelui de 'Al-fal-fa' ce înseamna 'tatal tuturor alimentelor'. Medicago sativa a fost utilizata secole de-a rândul de catre oameni din lumea întreaga pentru întarirea organismului și reîntinerire. Studiile sugereaza ca aceasta ar putea inactiva substanțele chimice cu potențial cancerigen din alimentație înca de la nivelul ficatului și al intestinului subțire, adica înainte ca acestea sa ajunga sa afecteze organismul. Prin conținutul crescut în clorofila și alți nutrienți, lucerna alcalinizeaza și detoxifica organismul, în special ficatul.
Deoarece oamenii de știința nu cunosc cantitatea exacta de clorofila care intra în circuitul sanguin sau daca intra vreo cantitate, în suplimentele alimentare sunt folosite clorofilinele. Acestea sunt sarurile de sodiu și/sau de cupru derivate de la clorofila. În cursul sintezei clorofilinelor, atomul de magneziu din centrul clorofilei este înlocuit cu atomul de cupru și radicalul fitol se pierde. Fața de clorofila naturala (liposolubila), clorofilina este solubila în apa și circula de-a lungul întregului organism, datorita înlocuirii magneziului din centru cu atomul de cupru. Cuprul, asemenea fierului, este un transportor al oxigenului. De fapt, moleculele de clorofilina sunt aproape identice cu moleculele de hem din sângele nostru.
Suplimentul Liquid Chlorophyll fabricat de CaliVita International are un efect alcalinizant la nivelul tractului gastrointestinal, poate fi benefic pacienților care sufera de artrite reumatoide, ajuta la eliminarea mirosului corporal neplacut, elimina respirația urât mirositoare, amelioreaza starile din amigdalite și faringite, îmbunatațește circulația sângelui, reduce indigestia și senzația de oboseala, are acțiune puternica antibacteriana și antiinflamatorie, îmbunatațește raspunsul imun, optimizeaza și menține starea de sanatate. Prin creșterea rezistenței fața de bacterii, stimuleaza vindecarea ranilor. De asemenea, îmbunatațește peristaltismul intestinal.
Clorofilele naturale nu sunt toxice și, de aceea, clorofilinei nu i-a fost atribuit nici un efect secundar, în ciuda utilizarii acesteia de peste 50 de ani de catre oameni. Administrata oral, clorofilina poate cauza colorarea în verde a urinei sau fecalelor și colorarea în galben sau negru a limbii. Ocazional, au fost raportate cazuri de diaree legate de utilizarea orala a clorofilinei. Suplimentele alimentare care conțin clorofiline nu au fost testate la gravide sau femeile care alapteaza, de aceea se recomanda evitarea utilizarii acestora de catre categoriile menționate. În experimentele pe șoareci, clorofilina a ameliorat unele dintre efectele secundare ale ciclofosfamidelor. Nu s-au raportat supradozari.
Conținut
|
| Clorofiline (clorofilină din lucernă care) |
15 mg |
|
|
|
|
